|
,,Voieşte şi vei putea!
Luminează-te şi vei fi!''
Grupul Şcolar Industrial Tismana - Gorj
Director:
Mihaela LUPU
Începuturile
învăţământului la Tismana
În actele oficiale, Şcoala Tismana este
atestată prin Raportul subocârmuirii plaiului Vâlcanului, trimis
ocârmuirii jud. Gorj la 30 decembrie 1835. În anul 1842, găsim Tismana
ca plasă, în Plasa Tismenii
figurând 20 de şcoli cu un număr de 168 elevi.
Este
însă destul de probabil că învăţământul public s-a
organizat la Tismana, odată cu intrarea în vigoare la 1 iulie 1831 a
Regulamentului Organic în Ţara
Românească. Atunci s-a pus temelia învăţământului
public deşi chiar şi în 1838, Departamentul Dinlăuntru
încă mai cerea Eforiei Şcoalelor să înfiinţeze „prin
toate satele şcoli” şi să aplice prevederile Regulamentului
Organic.
Presupunerea că
la Tismana învăţământul public s-a organizat chiar la data
intrării în vigoare, în 1831, a Regulamentului Organic, se
bazează pe faptul că instruirea şcolară la Tismana a
fost una dintre cele mai vechi preocupări încă de pe vremea
primilor domnitori ai Tării Româneşti, domnitorii din neamul
Basarabilor. În consecinţă, la Tismana trebuie să fi existat
o continuitate în privinţa instruirii şcolare.
Basarabii
avuseseră grijă ca pe teritoriul ţării lor să
existe cât mai multe centre de instruire, unde să se înveţe
scrisul slovelor. Un astfel de
centru funcţiona pe lângă Mănăstirea Tismana, singurul
centru din zona Olteniei in primele secole de după întemeierea
Ţării Româneşti. El era menit, să satisfacă
nevoile ţării, „cunoscători de carte” fiind pe atunci foarte
puţini.
Deşi
mănăstirea folosea la început limba slavă, actele erau atât
de multe (pe lângă mănăstire funcţiona şi o
instituţie a „pricinilor”, judecătoria de pace de mai târziu)
încât egumenii puneau grămăticii mănăstirii să
facă centre în care copii să înveţe scrierea slovelor. Din
aceştia se recrutau „copiştii” de manuscrise şi chiar
cărţi, chiar dacă ei nu cunoşteau limba slavonă.
Încă de atunci, trebuinţa statului în materie de „copişti”
era enormă „daraverile dintre locuitori” fiind destul de numeroase.
Dar odată cu
dezvoltarea şcolilor pe lângă mănăstiri şi
biserici, scrierea slovelor devine din ce în ce mai mult o practică
folosită de ucenici ce îşi rosteau gândurile în grai românesc.
Tocmai de aceea, începând chiar din secolul al XIV-lea, ia naştere un
puternic curent românesc care merge o vreme în paralel cu elementul slav
dar care devine precumpănitor în secolul al XVII-lea, când toate
actele foloseau limba română, singura relicvă din limba
slavă rămânând slovele.
Şcolile de pe
lângă Mănăstirea Tismana au luat în secolul al XVII-lea un
mare avânt o dată cu dezvoltarea oraşelor, a
comerţului, necesitatea
construirii de biserici pe lângă care să funcţioneze o
şcoală fiind atât de mare încât locuitorii satelor cereau
egumenilor mănăstirii scutiri de dăjdii pentru preotul
satului care era şi învăţător acceptând, în schimb,
diverse munci în folosul mănăstirii şi a bisericii.
Elementul românesc
devenise copleşitor şi dacă se simţea nevoia scoaterii
influenţelor bisericii sârbeşti aduse de Nicodim, ctitorul
mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, se mai simţea acum
nevoia şi de stoparea, apoi de eliminarea definitivă, a
elementelor slavone, greceşti şi chiar turceşti.
Nicodim Runcanu (egumen al mănăstirii între
1713.06.29 - 1720.10.28, originar din Runcu Gorjului) şi Nicodim
Curpeneanu (egumen între 1726.12.09 - 1731.01.01) au fost primii egumeni ai
Mănăstirii Tismana, adevăraţi patrioţi, care au
iniţiat o mişcare de reabilitare a vechii tradiţii
religioase a poporului român, construind în satul Tismana, biserica „Bunei
Vestiri” iar pe dealul Cioclovina, biserica Schitului Cioclovina de jos, cu
hramul Sfinţii Voievozi. Pe lângă rolul lor religios ele aveau
şi rolul foarte important de şcoli ale vremii, preoţii fiind
dascălii satelor.
În vârful acestei
mişcări de încurajare a elementului autohton, se situează
mai apoi, egumenul Dionisie LUPU, care chiar în primul an ca egumen, 1807,
ajută la construcţia bisericii din satul Pocruia împreună cu
un alt mare patriot, Tudor Vladimirescu pe atunci numit „Theodor vel
sluger”.
Dionisie Lupu
însă, remarcat prin mişcarea sa de punere în valoare a
tradiţiilor religioase specific româneşti, „se făcu
mitropolit peste Ţara Românească” aşa că
lăsă, în anul 1819, pe Neofit succesorul lui să termine
biserici şi în satele din apropiere, acolo unde încă nu erau.
Acesta sfinţi în anul 1825, biserica şi şcoala de la
Ungureni.
La Tismana, este
probabil însă că, cei care „buchiseau slovele” la mănăstire,
să-şi fi înfiinţat prima „şcoală de chilie” cum o
numea Iorga, pe lângă biserica Buna Vestire încă de la începutul
secolului al XVIII-lea. La fel la Gornoviţa şi Pocruia, unde se
presupune că existau „şcoli de chilii” încă din anii
1715-1720, având în vedere că în pisania bisericii de la
Gornoviţa din anul 1764 se specifică întremarea „alteia mai
vechi”.
În toate cazurile
însă, bisericile ca şi şcolile de altfel, erau sub
jurisdicţia Mănăstirii Tismana. Peste un secol,
situaţia şcolilor din satele din jur trebuie să fi fost la fel ca aceea a
satului Pocruia unde înv. Sandu Ciolacu menţionează în monografia
sa: „Între anii 1807-1819 satul Pocruia era arondat mănăstirii
Tismana. La cererea locuitorilor din Pocruia către Dionisie Lupu
mitropolit al ţării Româneşti, s-a obţinut scutirea de
dăjdii pentru Ioţca pe care-l luaseră locuitorii satului
pentru a învăţa copiii carte. El a obligat însă pe locuitori
să zidească chilii la poarta bisericii pentru locuinţa
dascălului şi sala unde să înveţe copii carte. Într-o
evanghelie tipărită în anul 1822 sunt făcute diferite
însemnări de Ioţca Dascălul printre care şi despre
rebeliunea lui Tudor care a intrat cu arnăuţii la
mănăstirea Tismana.”
Rechizitele folosite
la şcoală erau panachidele (tăbliţe cu mâner acoperite
cu ceară pe care se scrijeleau „buchiile”), tăbliţele cu
condei de cretă (var) sau condei de plumb, tabla de piatră, tabla
de manual, foiţe cu texte fixate în piele, cutia cu nisip, pana de
gâscă cu cerneală, beţişoare pentru socotit. Cam toate
se făceau pe plan local, spre exemplu, cu funinginea de pe fundul
tigăii amestecată cu ţuică tare şi cu clei de pe
pruni se făcea cerneală.
Orarul unei zile
era: bucoavna (abecedarul), ceaslovul şi psaltirea. Şcoala
ţinând de biserică, sâmbătă seara se făcea „procetirea”
un fel de recapitulare urmată cântări şi osanale
bisericeşti, duminica dimineaţa fiind puse în practică
cele învăţate peste
săptămână, copiii citind smeriţi din psaltire.
Lecţiile se
desfăşurau la latitudinea preoţilor, fiind creaţii mai
mult spontane.
În 1838,
Eforia Şcoalelor cere şcolilor ca pe lângă preot să
existe şi un cântăreţ având datoria să înveţe
copiii satului, scrierea, cetirea, socotirea şi cântări bisericeşti.
Ţârcovnicii erau chemaţi să ocupe slujbe de
învăţători având în vedere trecerea şcolilor pe seama
statului. Mulţi ţârcovnici însă refuzau, la şcolile de
învăţători începând să fie înscrişi şi fii ai
satului. Aceştia trebuiau pregătiţi pentru a instrui elevii
în citire, scriere caligrafică, socotire inclusiv cele patru
operaţii cu fracţii („numerele frângeroase”), catehism precum
şi toate rugăciunile religioase, caracterul religios al
învăţământului menţinându-se. Pentru plata
învăţătorilor fiecare casă era obligată să
dea câte doi lei.
Anul şcolar
începea la Sf. Dumitru (26 octombrie) şi se termina la Sf. Gheorghe
(23 aprilie) cu vacanţe de trei zile la Crăciun şi
Bobotează şi şase zile la Paşti. Faţă de
învăţământul organizat de biserică, duminicile şi
sărbătorile erau libere iar orarul zilnic nu depăşea
şase ore.
Cu timpul, numărul
candidaţilor şcolilor publice din Gorj proveniţi din rândul
mirenilor începe să depăşească pe cel al clerului.
Dacă în anul 1843 candidau 119 fii de mireni şi 39 fii de
clerici, după doi ani raportul era de 138 la 39 în favoarea fiilor de
mireni, din care nu mai puţin de 125, erau birnici.
Caracterul de
masă al învăţământului începea. În 1848 în Plasa
Tismana fiinţau 31 de şcoli, pentru 51 de sate, cu un număr
de 587 de elevi. Raportul faţă cei fără de
ştiinţă de carte rămânea totuşi foarte mare existând
în plasă, 3248 de tineri de
vârstă şcolară, 1935 de băieţi şi 1313 fete.
De bună seamă însă că numărul celor care
ştiau să scrie şi să citească era mult mai mare,
învăţătura de pe lângă biserici şi şcolile
particulare ne dispărând cu totul.
Evoluţia ulterioară a
învăţământului cu caracter de masă la Tismana, se poate
uşor cerceta începând cam de la mijlocul secolului al XIX. Toate
documentele şcolare se păstrează în arhiva Grupului
Şcolar Industrial Tismana
şi în arhivele şcolilor Topeşti, Pocruia, Sohodol şi
Celei. Unele dintre arhive, cum ar fi cea de la Şcoala Pocruia au fost
cercetate şi au făcut obiectul unor monografii. Pentru două
din ele, aveţi în stânga
linkurile respective.
O monografie mai
completă, sub titlul „Pocruia, străveche vatră de istorie
şi civilizaţie gorjrnească” a fost editată de prof. Gh.
Călescu la Editura „Ager” din Târgu-Jiu în anul 2004.
Tismana, februarie 2007
Un articol al prof. Nicolae N. Tomoniu –
Fundaţia Tismana
Preşedinte al comisiei
învăţământ a Consiliului Local Tismana
PARTENERI
GSI:
FUNDAŢIA TISMANA
PRIMĂRIA TISMANA
CONSILIUL LOCAL TISMANA
|
BluePink 
